A fi sau a nu fi pitzipoanca

A fi sau a nu fi pitipoanca...noi, fetele, oare ne punem vreodata problema asta? Sau pur si simplu suntem sau nu? Ei bine, ar trebui sa incep cu definitia pitipoancei...ceea ce o caracterizeaza, ceea ce intra in partea de "asa nu" si ceea ce ne starneste rasul atunci cand trece pe langa noi pe strada. Cum recunosti o pitipoanca? Pai nu este nevoie sa faci asta, pur si simplu nebunia de sclipici si tocurile de 15cm in mijlocul zilei, nu sunt detalii care pot trece tocmai neobservate, ca sa nu mai mentionez aglomeratia de culori, boticul ROZ si aspectul pielii care ne aminteste de evreii din lagare! Am observat ca fetele astea au o pasiune pentru cantitate, si nu una oarecare, una industriala...bineinteles! La ele totul e mult! Rujul, accesoriile, placile D&G de pe blugii luati din tarabe, toata pasiunea pentru "fake" din ele rasare si tot in ele apune!
Evident ca a fi o "pisi" nu se rezuma doar la aspectul pe care si-l insusesc, dar e o adevarata placere sa le auzi vocea care iti da impresia ca tocmai au inspirat vreo 2-3 baloane de heliu, cat despre cultura nu prea exista, sau daca exista e lasata undeva adanc de tot si acoperita de toate non-valorile pe care le scot pe gura. Cuvintele lor se adapteaza crizei, adica sunt din ce in ce mai scurte, si cele mai intalnite exemple ar fi "frumi" si "dragu", dar asta nu e neaparat ceva rau, suntem patrioti, ne adaptam nevoilor tarii..facem economie!
Cel mai trist e ca ele vin la pachet cu baieti fix la nivelul lor pentru ca, fetele, au si ele niste standarde! Baiatul trebuie neaparat sa aiba o masina cat mai frumoasa si mai eleganta, bani deasemnea, ca doar pisi trebuie sa iasa si ea in club si oricat i-ar placea sa atarne la x si y e mai bine cand au un "iubi" dispus sa le ofere tot ceea ce au nevoie.
Concluzia este una dezamagitoare pentru ca aceasta mica societate este in plina expansiune, iar valorile si cultura pe care profesorii incearca sa ni le transmita ajung detronate de numeroasele ore petrecute in fata oglinzii si multele defilari pe bulevard, pentru ca o "pitzi" daca nu se simte frumoasa si admirata isi pierde statutul!

Ma sufoc..

Vreau sa respir...sa trag aer in piept si sa simt aer proaspat...si mai mult decat orice imi vreau viata inapoi. Da, da...viata MEA!!!! Nu vreau sa devin una din sclavele alea patetice care nu fac altceva dekt schimb de saliva cu "iubi"..honestly! Asta chiar nu sunt eu....nu ma recunosc, nu ma simt bine in pielea mea si vreau sa inceteze! Vreau o viata, o viata personala, intima si mai mult decat orice o viata sociala! Sunt pe punctul de a deveni o umbra, un parazit..ma simt de parca as fi aia din reclama cu cei indragostiti si ea sta catarata de el in tramvai. oh! Doamne..ce groaznic! Nu zic ca nu e frumos sa lasi pe cineva sa aibe grija de tine, sa te protejeze, dar asta te face vulnerabil..ajungi sa nu respiri decat prin el, de parca as fi conectata la aparate si inima mea e trecuta pe bypass.
Vreau sa ma intorc la tot ce ma caracteriza, sa continui sa interactionez cu oamenii, sa am momente cu mine..vreau ca "noi" sa nu-mi mai ocupe 100% din timp...sa am viata mea neconditionata. E jalnic ca viata ta sa se invarteasca un jurul unei persoane...simti cum treptat, treptat devii un nimeni. Tot ce tine de tine, tine si de el. Sufar, zau ca sufar! Mi-e teribil de dor de mine, asa cum obisnuiam eu sa fiu. Mi-e dor de caterinca, de prieteni, de lipsa aia de griji, de tot timpul ala rezervat pentru nimic.
Eu inteleg ca o relatie implica compromisuri..dar ce se intampla atunci cand nu esti dispus sa le faci? Renunti? Nici asta nu vreau...vreau doar sa respir...

In memoriam...

Si nu sunt asa...

Nu, nu va imaginati ca asta sunt eu...cea care reflecta din toate scrierile astea. Clar, nuh! Nu sunt o trista si nici nu ma incadrez in tiparul asa-numitelor "sclave ale iubirii"....doar ca blogul asta e locul unde ma ascund mereu cand vreau sa port o discutie cu profundul-profundului meu si sa-mi clarific anumite sentimente. Nu-mi place sa ma plang si nici nu sunt genul care sufera in modul ala disperat, am si eu felul meu de-a imi exprima durerea si ala e chiar scrisul asta...
As putea spune chiar ca pagina asta nu ma reprezinta nici in cea mai mica masura, dar asta m-ar face ipocrita..si nuh, nu sunt asa...doar ca aici scriu lucruri pe care nu le vorbesc cu nimeni in mod normal si culmea, de cele mai multe ori, ma face sa ma simt mai bine...
Si ma indoiesc ca sunt singura! Lumea asta a evoluat intr-o asa masura incat pe scara de valori iubirea si sentimentele au inceput sa ocupe locuri din ce in ce mai neinsemnate, iar in oameni s-a instalat frica de a mai accepta aceeasi intensitate a iubirii de pe vremuri, cand oamenii depaseau orice granita, doar pentru a simtii iubirea absoluta...
Nu mai vorbim despre sentimente cu aceeasi usurinta, nu ne mai trimitem scrisori, mesaje, nici macar mail-uri unde sa ne deschidem...si...astfel, nu ne ramane decat sa ne acceptam prioritatile si sa facem din ele un scop...

I never needed pain...

...dar am primit-o...In ciuda zbaterilor mele continue de a ma tine deoparte, am intrat exact unde nu mi-as fi dorit niciodata sa fiu...si anume in lumea regretelor, a intrebarilor neincetate, a durerii, a fricii de ziua de maine. Cu cat fiinta umana este mai complicata cu atat imi este mai greu sa suport starile astea schimbatoare. La inceput nu simteam nimic...eram de o calmitate incredibila si nu ma inconjura nimic decat linistea, ei bine acum agitatia iti face prezenta si inca cum...
Incep sa ma gandesc si sa ma intreb si ajung la cele mai teribile concluzii si imi spun ca e imposibil sa fie asa, doar sa mi se schimbe starea, dar dupa o melodie ceva mai melancolica intrebarile revin, iar concluziile sunt din ce in ce mai grave...
Urasc starea in care ma aflu cu atat mai mult cu cat nu ma regasesc in ea...si atunci incepe lupta cu mine...situatia se complica, pentru ca eu pur si simplu nu vreau sa accept asa ceva! Refuz sa ma gasesc intr-o asemenea stare de melancolie...asta nu sunt eu!
Nici nu stiu ce e mai trist, momentele prin care trec sau faptul ca am ajuns sa am asemenea sentimente. Unii spun ca merita, dar eu tind sa ma indoiesc...nu cred ca merita, e mai mult o amagire, e ca si cum ti-ar da sa mananci cea mai buna prajitura din viata ta, o mananci cu cea mai mare pofta si satisfactie si apoi iti spun ca nu vei mai manca niciodata...si atunci, ce faci? te bucuri ca ai mancat-o sau t intristezi ca nu o sa mai mananci niciodata?
Placerile astea sunt efemere, dar ce urmeaza dupa e al dracu de durabil...
Nimeni n-a murit din asta si nici n-o sa moara cineva vreodata, dar ajungi sa te schimbi la 90 de grade, sa devii omul care n-ai crezut ca o sa devii vreodata si in ciuda eforturilor ramai cu sechele...chiar si dupa perioada lunga de convalescenta iti ramane cicatricea care nu intarzie sa-ti aminteasca prin ce-ai putut sa treci. Bun...recunosc, sufar! Gata, am facut-o, am recunoscut...

<>

Dar totusi stau si ma intreb cine e mai jalnic...sau, mai bine spus, cine e jalnic de fapt? I was wondering and wondering what was his point...I didn`t understand, but I do now. Cand lucrurile au inceput sa capete sens am simtit cum vocea mea se stinge incetul cu incetul si cum stomacul are tendita sa aibe reactii inverse. Inchideam ochii in speranta ca e un cosmar si ca el nu ar fi in stare sa ma acuze de asa ceva...si totusi, era al dracu` de real! Parca si vremea imi tinea companie, ploaia aia imi pica pe fata si pe par, dar sa fiu sincera, nici pe-aia n-am mai simtit-o..durerea era prea mare. Devenisem imuna la tot ce se intampla in jurul meu si mergeam pe strada exact ca un personaj patetic dintr-un film dramatic. As fi putut sa patesc orice, nu-mi mai pasa, nimic nu-mi parea a fi mai dureros decat cuvintele lui. Preferam un pumn in fata sau un picior in stomac, cel putin alea ar fi fost efemere....cuvintele lui, nu sunt! S-au intiparit bine exact acolo unde sta chestia aia mica care obisnuia sa bata cand il zaream...si incerc sa uit si sa ma gandesc la altceva dar pana si memoria vrea sa devina dusmanul meu si imi plimba gandurile astea prin cap exact ca pe un trenuletz pe o sina rotunda...incontinuu, fara incetare. Nu gasesc antidotul oricat de mult mi-as dori, totul ma trimite acolo, la dezamagirea aia imensa care astazi m-a facut sa realizez ca niciodata nu poti spune ca cunosti un om, chiar si dupa o perioada lunga de timp.
Si sa astept sa te schimbi TU ar fi ca si cum as astepta 40 de grade pe vremea asta, si anume: trist si dezamagitor. Se spune ca raul trebuie taiat din radacina, dar ce te faci atunci cand radacina evolueaza si devine un mic trunchi? Daca incerci sa-l smulgi, doare...si doare rau, credeti-ma pe cuvant!
Si-mi vine sa urlu si sa te intreb: "CE-AI FACUT CU EL?"...dar nu trece mult timp pana realizez ca EL a fost mereu acolo, doar ca eu nu l-am vazut sau poate nu am vrut sa-l vad. Si-mi reprosez tot mie ca ce proasta am fost, dar nu e vina mea, nici macar a ta...e vina firii umane care nu renunta la speranta pana in ultimul moment. Speranta, da, ea e de vina...ea ne alimenteaza sentimentele si ea ne lasa sa iertam de fiecare data. Parca Dumnezeu priveste un film cu prosti, iar eu ma simt actrita principala. Nu spun ca eu sunt ok, dar cum esti tu...........nu ar trebui sa fie nimeni. Pacat ca esti chiar tu ala care a reusit sa-mi insipire cele mai mizere sentimente. Si cand te gandesti ca a fost o vreme cand obisnuiam sa cred in tine..

Cine a zis ca e trista singuratatea??

Insist sa ma intalnesc cu persoana care a facut o asemenea afirmatie si sa ii povestesc cat de bine ma simt eu cu mine!! Chiar as putea spune ca suntem cuplul perfect...nu ne certam niciodata, ba chiar de cele mai multe ori eu sunt de acord cu mine si mine este de acord cu eu si uite asa traim intr-o vesnica ambianta....
De ce vor oamenii sa-si complice viata insistand sa creada in mitul asta nenorocit al androginului care spune ca fiecare om are jumatatea ta? Sa inteleg ca ne nastem incompleti? Tind sa cred ca nu..mai ales in momente ca astea cand imi iubesc singuratea.
Azi..spre exemplu am fost la film..SINGURA si nimic nu m-a facut mai fericita decat sa realizez ca imi e bine si asa...bine, asta in ciuda insisentelor enervante ale tanticii de la bilete (sunteti doar dumneavoastra?, zic:da....sunteti singura?, zic:da....nu va insoteste nimeni?!, zic:nuh...) care ma adusese pe punctul de a urla: "tanti!!! ai vreo problema cu asta?"..dar, mi-am pastrat calmul si m-am bucurat de locul meu magic de pe randul 15 de care sigur nu beneficiam daca mai eram cu cineva. Pe toata durata filmului nici ca nu puteam sa ma simt mai bine..mi-am savurat sucul si floricelele si m-am amuzat, iar la plecare ca sa pun cireasa pe tort mi-am luat o guma de-aia rotunda si am mestecat-o intr-o veselie in drum spre casa pana am simtit gustul ala al copilariei de guma turbo.
Ca si concluzie, oamenii au tendita de a exagera si de a se complace in durere si tristete, dar intotdeaua exista ceva ce iti poate oferii farama aia de fericire mult-visata...you just need to pay a little bit more attention to the things which surround you;)