Dar totusi stau si ma intreb cine e mai jalnic...sau, mai bine spus, cine e jalnic de fapt? I was wondering and wondering what was his point...I didn`t understand, but I do now. Cand lucrurile au inceput sa capete sens am simtit cum vocea mea se stinge incetul cu incetul si cum stomacul are tendita sa aibe reactii inverse. Inchideam ochii in speranta ca e un cosmar si ca el nu ar fi in stare sa ma acuze de asa ceva...si totusi, era al dracu` de real! Parca si vremea imi tinea companie, ploaia aia imi pica pe fata si pe par, dar sa fiu sincera, nici pe-aia n-am mai simtit-o..durerea era prea mare. Devenisem imuna la tot ce se intampla in jurul meu si mergeam pe strada exact ca un personaj patetic dintr-un film dramatic. As fi putut sa patesc orice, nu-mi mai pasa, nimic nu-mi parea a fi mai dureros decat cuvintele lui. Preferam un pumn in fata sau un picior in stomac, cel putin alea ar fi fost efemere....cuvintele lui, nu sunt! S-au intiparit bine exact acolo unde sta chestia aia mica care obisnuia sa bata cand il zaream...si incerc sa uit si sa ma gandesc la altceva dar pana si memoria vrea sa devina dusmanul meu si imi plimba gandurile astea prin cap exact ca pe un trenuletz pe o sina rotunda...incontinuu, fara incetare. Nu gasesc antidotul oricat de mult mi-as dori, totul ma trimite acolo, la dezamagirea aia imensa care astazi m-a facut sa realizez ca niciodata nu poti spune ca cunosti un om, chiar si dupa o perioada lunga de timp.
Si sa astept sa te schimbi TU ar fi ca si cum as astepta 40 de grade pe vremea asta, si anume: trist si dezamagitor. Se spune ca raul trebuie taiat din radacina, dar ce te faci atunci cand radacina evolueaza si devine un mic trunchi? Daca incerci sa-l smulgi, doare...si doare rau, credeti-ma pe cuvant!
Si-mi vine sa urlu si sa te intreb: "CE-AI FACUT CU EL?"...dar nu trece mult timp pana realizez ca EL a fost mereu acolo, doar ca eu nu l-am vazut sau poate nu am vrut sa-l vad. Si-mi reprosez tot mie ca ce proasta am fost, dar nu e vina mea, nici macar a ta...e vina firii umane care nu renunta la speranta pana in ultimul moment. Speranta, da, ea e de vina...ea ne alimenteaza sentimentele si ea ne lasa sa iertam de fiecare data. Parca Dumnezeu priveste un film cu prosti, iar eu ma simt actrita principala. Nu spun ca eu sunt ok, dar cum esti tu...........nu ar trebui sa fie nimeni. Pacat ca esti chiar tu ala care a reusit sa-mi insipire cele mai mizere sentimente. Si cand te gandesti ca a fost o vreme cand obisnuiam sa cred in tine..
miercuri, 21 ianuarie 2009
duminică, 11 ianuarie 2009
Cine a zis ca e trista singuratatea??
Insist sa ma intalnesc cu persoana care a facut o asemenea afirmatie si sa ii povestesc cat de bine ma simt eu cu mine!! Chiar as putea spune ca suntem cuplul perfect...nu ne certam niciodata, ba chiar de cele mai multe ori eu sunt de acord cu mine si mine este de acord cu eu si uite asa traim intr-o vesnica ambianta....
De ce vor oamenii sa-si complice viata insistand sa creada in mitul asta nenorocit al androginului care spune ca fiecare om are jumatatea ta? Sa inteleg ca ne nastem incompleti? Tind sa cred ca nu..mai ales in momente ca astea cand imi iubesc singuratea.
Azi..spre exemplu am fost la film..SINGURA si nimic nu m-a facut mai fericita decat sa realizez ca imi e bine si asa...bine, asta in ciuda insisentelor enervante ale tanticii de la bilete (sunteti doar dumneavoastra?, zic:da....sunteti singura?, zic:da....nu va insoteste nimeni?!, zic:nuh...) care ma adusese pe punctul de a urla: "tanti!!! ai vreo problema cu asta?"..dar, mi-am pastrat calmul si m-am bucurat de locul meu magic de pe randul 15 de care sigur nu beneficiam daca mai eram cu cineva. Pe toata durata filmului nici ca nu puteam sa ma simt mai bine..mi-am savurat sucul si floricelele si m-am amuzat, iar la plecare ca sa pun cireasa pe tort mi-am luat o guma de-aia rotunda si am mestecat-o intr-o veselie in drum spre casa pana am simtit gustul ala al copilariei de guma turbo.
Ca si concluzie, oamenii au tendita de a exagera si de a se complace in durere si tristete, dar intotdeaua exista ceva ce iti poate oferii farama aia de fericire mult-visata...you just need to pay a little bit more attention to the things which surround you;)
De ce vor oamenii sa-si complice viata insistand sa creada in mitul asta nenorocit al androginului care spune ca fiecare om are jumatatea ta? Sa inteleg ca ne nastem incompleti? Tind sa cred ca nu..mai ales in momente ca astea cand imi iubesc singuratea.
Azi..spre exemplu am fost la film..SINGURA si nimic nu m-a facut mai fericita decat sa realizez ca imi e bine si asa...bine, asta in ciuda insisentelor enervante ale tanticii de la bilete (sunteti doar dumneavoastra?, zic:da....sunteti singura?, zic:da....nu va insoteste nimeni?!, zic:nuh...) care ma adusese pe punctul de a urla: "tanti!!! ai vreo problema cu asta?"..dar, mi-am pastrat calmul si m-am bucurat de locul meu magic de pe randul 15 de care sigur nu beneficiam daca mai eram cu cineva. Pe toata durata filmului nici ca nu puteam sa ma simt mai bine..mi-am savurat sucul si floricelele si m-am amuzat, iar la plecare ca sa pun cireasa pe tort mi-am luat o guma de-aia rotunda si am mestecat-o intr-o veselie in drum spre casa pana am simtit gustul ala al copilariei de guma turbo.
Ca si concluzie, oamenii au tendita de a exagera si de a se complace in durere si tristete, dar intotdeaua exista ceva ce iti poate oferii farama aia de fericire mult-visata...you just need to pay a little bit more attention to the things which surround you;)
sâmbătă, 10 ianuarie 2009
Durere?
Stateam precum un copil, imbratisata cu mine si ma intrebam.."asta e durere?" suferinta, sufocare, etc. Sau e tristetea tipica pe care ti-o provoaca orice despartire?? As fi vrut sa fie aici..chiar si in calitate de amic. Sa-mi zica el "O sa fie bine.."...sincer? m-am cam saturat sa-mi zic singura si sa caut o definitie a ceea ce simt in momentele astea...
Ma strang singura doar doar sa dispara senzatia asta, respir greu si inspir adanc dar parca aerul nu este destul. Imi e frica de suferinta..mai mult decat de orice. Da, da...tocmai mie...care se presupune ca sunt puternica si neinfricata...nu obisnuiam sa ma tem, imi spuneam tot timpul: "Eh, doar nu e sfarsitul lumii..nimeni n-a murit din asta" ...si, intradevar! nu e sfarsitul lumii, dar o parte din tine parca chiar se duce...te pierzi asa. Te trezesti dimineata si deodata te simti pierduta..in mijlocul lui nicaieri si parca nimeni nu poate face ceva sa te ajute, nici macar el (pentru ca in cazul meu se aplica vb aia "nici cu nu e bine, nici fara")...si atunci? ce ramane de facut? Te obisnuiesti pe parcurs..clar!!! Dar pana se petrece tot parcursul ala? ce te faci? Exista vreo pastila oare? care sa-ti stearga toate amintirile..cel putin alea placute..k alea neplacute imi dau impresia ca ma fac mai puternica, ma motiveaza cumva!! imi spun acel "Vezi? nu te merita" si atunci o parte din mine isi face incredere sa mearga mai departe, chiar si asa singura si lovita.
Si totusi..unii oameni renunta la suferinta si opteaza pentru impacare, dar, ma gandesc eu, ce rol mai are impacare cand sunt atatea dezamagiri si resentimente la mijloc? Sunt eu prea perfectionista si rigida de nu pot sa o iau de la capat ca si cum ar fi prima oara sau sunt ei prea indragostiti si au puterea sa stearga trecut asa pur si simplu doar de dragul iubirii?
Dragostea asta mi se pare a fi cel mai complex si complicat sentiment EVER!!! Ori..sunt eu prea grea de cap. Ceva se intampla..clar!! Sunt atatea intrebari care mi se rotesc prin cap on and on si raspunsurile sunt cu atat mai complicate cu cat le stiu dar nu le pot aplica pe persoana mea pentru ca mi se pare mie ca nu mi se potrivesc. Parca nu "rimeaza" cu personalitatea mea..cel putin nu cu asta de azi...o sa mai incerc si maine poate poate ajung la o intelegere cu mine. Si asa cum ma trezesc dimineata si-mi propun sa fie bine, vine seara asta nenorocita care nu-mi da pace! E ceva dubios la intunericul asta, te framanta fara rezultat..si oricat as iubi eu intunericul in momente ca astea imi doresc sincer sa nu se mai faca seara. De-as putea sa adorm inainte sa se intunece si sa ma trezesc tot pe lumina, viata mea ar fi altfel.
In mod sigur situatia asta este mult peste puterea mea de intelegere, presimt ca o sa traiesc in umbra pana cand o sa se scurga pana si ultima picatura de sentiment din clepsidra...si atunci fiind in plina claritate si realism o sa vad cum sta treaba asta de fapt...dar tind sa cred ca mai am o vreme de astept si asta ma sperie.
Si totusi....ce urmeaza oare?
Ma strang singura doar doar sa dispara senzatia asta, respir greu si inspir adanc dar parca aerul nu este destul. Imi e frica de suferinta..mai mult decat de orice. Da, da...tocmai mie...care se presupune ca sunt puternica si neinfricata...nu obisnuiam sa ma tem, imi spuneam tot timpul: "Eh, doar nu e sfarsitul lumii..nimeni n-a murit din asta" ...si, intradevar! nu e sfarsitul lumii, dar o parte din tine parca chiar se duce...te pierzi asa. Te trezesti dimineata si deodata te simti pierduta..in mijlocul lui nicaieri si parca nimeni nu poate face ceva sa te ajute, nici macar el (pentru ca in cazul meu se aplica vb aia "nici cu nu e bine, nici fara")...si atunci? ce ramane de facut? Te obisnuiesti pe parcurs..clar!!! Dar pana se petrece tot parcursul ala? ce te faci? Exista vreo pastila oare? care sa-ti stearga toate amintirile..cel putin alea placute..k alea neplacute imi dau impresia ca ma fac mai puternica, ma motiveaza cumva!! imi spun acel "Vezi? nu te merita" si atunci o parte din mine isi face incredere sa mearga mai departe, chiar si asa singura si lovita.
Si totusi..unii oameni renunta la suferinta si opteaza pentru impacare, dar, ma gandesc eu, ce rol mai are impacare cand sunt atatea dezamagiri si resentimente la mijloc? Sunt eu prea perfectionista si rigida de nu pot sa o iau de la capat ca si cum ar fi prima oara sau sunt ei prea indragostiti si au puterea sa stearga trecut asa pur si simplu doar de dragul iubirii?
Dragostea asta mi se pare a fi cel mai complex si complicat sentiment EVER!!! Ori..sunt eu prea grea de cap. Ceva se intampla..clar!! Sunt atatea intrebari care mi se rotesc prin cap on and on si raspunsurile sunt cu atat mai complicate cu cat le stiu dar nu le pot aplica pe persoana mea pentru ca mi se pare mie ca nu mi se potrivesc. Parca nu "rimeaza" cu personalitatea mea..cel putin nu cu asta de azi...o sa mai incerc si maine poate poate ajung la o intelegere cu mine. Si asa cum ma trezesc dimineata si-mi propun sa fie bine, vine seara asta nenorocita care nu-mi da pace! E ceva dubios la intunericul asta, te framanta fara rezultat..si oricat as iubi eu intunericul in momente ca astea imi doresc sincer sa nu se mai faca seara. De-as putea sa adorm inainte sa se intunece si sa ma trezesc tot pe lumina, viata mea ar fi altfel.
In mod sigur situatia asta este mult peste puterea mea de intelegere, presimt ca o sa traiesc in umbra pana cand o sa se scurga pana si ultima picatura de sentiment din clepsidra...si atunci fiind in plina claritate si realism o sa vad cum sta treaba asta de fapt...dar tind sa cred ca mai am o vreme de astept si asta ma sperie.
Si totusi....ce urmeaza oare?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
