In memoriam...

Si nu sunt asa...

Nu, nu va imaginati ca asta sunt eu...cea care reflecta din toate scrierile astea. Clar, nuh! Nu sunt o trista si nici nu ma incadrez in tiparul asa-numitelor "sclave ale iubirii"....doar ca blogul asta e locul unde ma ascund mereu cand vreau sa port o discutie cu profundul-profundului meu si sa-mi clarific anumite sentimente. Nu-mi place sa ma plang si nici nu sunt genul care sufera in modul ala disperat, am si eu felul meu de-a imi exprima durerea si ala e chiar scrisul asta...
As putea spune chiar ca pagina asta nu ma reprezinta nici in cea mai mica masura, dar asta m-ar face ipocrita..si nuh, nu sunt asa...doar ca aici scriu lucruri pe care nu le vorbesc cu nimeni in mod normal si culmea, de cele mai multe ori, ma face sa ma simt mai bine...
Si ma indoiesc ca sunt singura! Lumea asta a evoluat intr-o asa masura incat pe scara de valori iubirea si sentimentele au inceput sa ocupe locuri din ce in ce mai neinsemnate, iar in oameni s-a instalat frica de a mai accepta aceeasi intensitate a iubirii de pe vremuri, cand oamenii depaseau orice granita, doar pentru a simtii iubirea absoluta...
Nu mai vorbim despre sentimente cu aceeasi usurinta, nu ne mai trimitem scrisori, mesaje, nici macar mail-uri unde sa ne deschidem...si...astfel, nu ne ramane decat sa ne acceptam prioritatile si sa facem din ele un scop...

I never needed pain...

...dar am primit-o...In ciuda zbaterilor mele continue de a ma tine deoparte, am intrat exact unde nu mi-as fi dorit niciodata sa fiu...si anume in lumea regretelor, a intrebarilor neincetate, a durerii, a fricii de ziua de maine. Cu cat fiinta umana este mai complicata cu atat imi este mai greu sa suport starile astea schimbatoare. La inceput nu simteam nimic...eram de o calmitate incredibila si nu ma inconjura nimic decat linistea, ei bine acum agitatia iti face prezenta si inca cum...
Incep sa ma gandesc si sa ma intreb si ajung la cele mai teribile concluzii si imi spun ca e imposibil sa fie asa, doar sa mi se schimbe starea, dar dupa o melodie ceva mai melancolica intrebarile revin, iar concluziile sunt din ce in ce mai grave...
Urasc starea in care ma aflu cu atat mai mult cu cat nu ma regasesc in ea...si atunci incepe lupta cu mine...situatia se complica, pentru ca eu pur si simplu nu vreau sa accept asa ceva! Refuz sa ma gasesc intr-o asemenea stare de melancolie...asta nu sunt eu!
Nici nu stiu ce e mai trist, momentele prin care trec sau faptul ca am ajuns sa am asemenea sentimente. Unii spun ca merita, dar eu tind sa ma indoiesc...nu cred ca merita, e mai mult o amagire, e ca si cum ti-ar da sa mananci cea mai buna prajitura din viata ta, o mananci cu cea mai mare pofta si satisfactie si apoi iti spun ca nu vei mai manca niciodata...si atunci, ce faci? te bucuri ca ai mancat-o sau t intristezi ca nu o sa mai mananci niciodata?
Placerile astea sunt efemere, dar ce urmeaza dupa e al dracu de durabil...
Nimeni n-a murit din asta si nici n-o sa moara cineva vreodata, dar ajungi sa te schimbi la 90 de grade, sa devii omul care n-ai crezut ca o sa devii vreodata si in ciuda eforturilor ramai cu sechele...chiar si dupa perioada lunga de convalescenta iti ramane cicatricea care nu intarzie sa-ti aminteasca prin ce-ai putut sa treci. Bun...recunosc, sufar! Gata, am facut-o, am recunoscut...